Cine mă ştie
Cine mă știe
Mă iubește,
Mă dorește
Moartă
Încă o dată!
Cine mă știe
Mă visează,
Mă visează,
Mă stimează
Din părți
Ca în alte dăți!
De-aceea știu,
Interesul e viu!
Pot să mă laud cu mine
Ca o picătură din vie
Care a devenit curgătoare
Din truda muncitoare!
De-aceea vreau
Să mă supun,
Să fiu cuminte,
Să mă separ de minte
Ca să trăiesc
Pentru cei ce-i iubesc!
Nu mă cunosc
Nu mă cunosc
Deloc.
De mod s-ar putea sâ
Să mă țtiu
Cât sunt viu.
Nu mă știu
Nici în poeme,
Nici în viers.
Vreau doar să mă întorc
În Univers.
Nu e rău,
Da e diluat.
Ce am aflat despre mine
Mă ține departe
De tine!
Așa că pleacă,
Părăsește-mă!
Și apoi găsește-mă
Undeva, în tine!
Nimeni nu mă iubeşte
Nimeni nu mă iubește,
Numai noaptea mă dorește
Ca un falnic giuvaer
Soțul meu, pe care-l cer!
Îl cerșesc la Prințul-Soare
Căruia îi dau cântare,
Îl cerșesc la Sora-Stea
Căreia-I dau inima.
Nimeni nu mă înțelege
Dacă nu poate culege
Picuri mari de ploaie grea
Peste-albastră perna mea.
Te iubesc, atât îți spun,
Nu-mi pasă că ești nebun,
Ești total și sigur ești
Prințul meu cel din povești.
N-am moarte
N-am moarte, am viață,
Deși încă nu-I dimineață.
N-am gânduri, am stele,
Deși nu mă mândresc cu ele!
N-am foame, am dor
Și pot fi nemuritor.
N-am dragoste, am soartă,
Deși mulți mă vor moartă.
N-am stele, doar moarte,
Să intru-n Seninătate,
Am soartă și-o stea,
Dragostea mea!
De ce-ul meu
M-am întrebat
Cu munți la sfat
Ce ghilimele
Să fac la stele.
Mi-am regăsit
Fructul oprit
Într-o țigară
Mult mai amară.
M-am deșteptat
Și am aflat
Că prima oară
N-o să mai doară!
Singurul vis,
Cum mi-am promis,
Să fie luna
Visând, nebuna!
Departe-s toate…
Stingher, în noapte,
Îmi caut stea,
Iubita mea!
Niciodată
Niciodată nu am mers
Desculţă
Atât de mult
Ca în momentele
Magice
De iubire,
De iubire de Sine,
De uitare de mine,
De găsire a Sensului
Universului!
Doar desculţii găsesc
Sensu-acela firesc
Către inima plină
De alean şi lumină
A Fiinţei Supreme
Care scrie poeme
De o mie de ani
Printre stinşii castani,
Ca o pavază grea
Faţă de fața mea!
Cât de cât
Cât de cât
Caut, găsesc, mă umilesc
Ca să exist!
Presimt un viitor de jar
Spălat cu amar
De putregaiuri poroase,
De feţele groase,
De inimi cu jale,
De creiere goale!
Cât de cât
Mă leg de cuvânt
Mă chinuiesc azi
Să spulber prin brazi
Crâmpeie de stele
Din visele mele,
Simboluri de lună
Spre lumea nebună
Ce naşte furtună!
Cât de cât
Mă-mpodobesc la gât
Cu perle de viaţă
Ce nasc dimineaţă,
Cu picuri de rouă,
Lăsându-vă vouă
Minuni de iubire
Ce-aduc fericire
Trăind în simţire!
Cine?
Cine m-a întrebat vreodată
Dacă mai sunt fată,
Dacă nu-s un băiat
Uitat
De nestinsul Soare
Pe mare?
Cine m-a iubit vreodată
Ca pe o fată,
Să mă-nveţe slovele,
Să îmi cânte notele,
Să mă spele de păcate
Cu sfânta seninătate?
Cine m-a găsit vreodată
Trăind ca o fată?
De aceea sunt ce sunt:
Licoare de cuvânt,
De aceea sunt ce-am fost
Magie fără rost!
Trăind
Trăind în cuvânt,
Rând pe rând,
Semnele s-au stins,
Melancolice semne
Părând eterne.
Dar nu puteau fi
Decât jocuri de copii!
Doar cuvântul transpare
Ca-ntr-o visare
De dincolo de zare.
Tot se vrea real şi etern -
Tot ce pare tern,
Tot ce nu-i nimic,
Tot ce astăzi zic!
Preschimbare
Preschimbând zăpada-n flori
O văd ninsă în culori,
O văd caldă și lăptoasă
Ca-ntr-o dragoste frumoasă.
Preschimbând florile-n stele
Se transformă-n curcubee,
Le văd strălucind albastru
Transformându-mă în astru.
Preschimbând stelele-n nea
Îmi e dor de gura ta,
O vreau caldă și suavă
Ca-ntr-o dragoste pribeagă.
Dar inima mea de gheață
Se trezește dimineață
Visând stele, visând sori,
Iubind dulce în culori!
Nimeni, nu...
Nimeni nu mă crede că pot
Răpi glasul fetelor.
Cum să furi ceva ce
Nu iți aparține?
Nu se cuvine!
Mai bine-ți însușești
Ceea ce deja ești!
Nimeni nu realizează
Câtă emfază
Presupune să cânti curat
Dacă nu ești cântat!
Nimeni nu înțelege
Câtă migală
Este la școală
Până în clipa finală!
Numai morții și muribunzii –
Ei trăiesc firesc,
Ințelegând rostul vieții
După apusul dimineții!
Te-ascunde
Te-ascunde, inima mea,
Nu mai sta!
Aleargă firesc, nefiresc,
Ca să trăiesc!
Te iartă, inima mea,
Nu mai bea
Lacrimi fierbinți de iubire
In neștire!
Te uită, inima mea,
La tot ce te-nconjoară
Și, ca prima oară,
Răsai de cu seară!
Te iubește, inima mea,
Nimeni altcineva
N-o va face ca tine
În seara care vine!
Dacă pare!
Dacă pare nefiresc
In palatul cel domnesc,
Parcă pare din neant
În palatul cel înalt,
Plin de stele, plin de flori,
Picurat cu vii culori,
Langă o fântână vie
Pare viu în poezie!...
Pare apărut din soare,
Pare aur la culoare,
Pare frumusețe pură
Pare dragoste nebună!
Pe-un tărâm de chihlimbar
Cu accente de stejar
Totul pare nefiresc
De-auriu și de domnesc.
Dar palatul tras în flori,
Falnic preschimbat în zori
În tăcere și parfum
E indicator de drum!
Nu mai cerne!
A nins!
Totul pare atât de stins,
Totul pare nefiresc
De dumnezeiesc!
A plouat!
Totul pare greu udat,
Prin baloanele de fum
Toamna cerne greul scrum.
A răsărit!
Totul pare iar iubit,
Printre florile de mai
Îti vine să zbori, să sai!
A venit din ceruri luna!
Se comportă ca nebuna
Vrea tezaur de viață,
Vrea să facă dimineață!
Totul trece, numai gândul
Aduce nestins cuvântul,
Totul vine din neant,
Tot ce este rafinat!
Sunt poeţi
Sunt poeți ce astăzi scriu
Despre ce a fost ieri viu,
Ei dezgroapă-n taină morții
Ca să învețe nepoții!
Sunt poeți ce scriu din jale -
Ei umplu întreaga zare,
Par mai mulți decât poporul,
Sunt mai muți decât izvorul.
Sunt poeți ce se cred mari
Doar fiindcă-s lăutari!
Ei se bucură de-o vrajă,
Ei se vaită de o mreajă!
Sunt așa – zișii poeti -
Toti pe care îi vedeți
In imagini murmurând
Sau gălăgioși mișcând…
Sunt poeți care există
Pentru ei, c-o pană tristă,
Fiindcă dorul de viață
Te preschimbă în paiață.
Sunt acei ce scriu doar azi
Fiindcă mâine dispar brazi
Să le țină scriitura
Și ei mor cu brazii-ntruna!
Să dea Domnul să răsară
Înc-un bard, ca prima oară,
Incă unul care scrie
Într-adevăr POEZIE!
Prima oară
Prima oară am răsărit în inimi -
Eram Neghiniță,
O față fără extaz,
Obsedat de micimea
Nimicului!
A doua oară eram
Obsedat de paiațe,
Fetele erau bărbați
Care nu puteau fi tați.
A treia oară am murit stins,
M-a stins cineva
Ca pe o stea
Cu dragostea sa.
A patra oară
Totul e echilibru,
Roșu și negru se cristalizează
În eternul de la amiază!
Mă predau
Mă predau
Așa cum stau,
Jalnic răsărind la geam,
Nefiresc iubind alean,
Astăzi
Mă predau!
Dar azi școala e închisă,
De neștiință cuprinsă,
Și ceea ce cunosc
Rămâne fără rost.
Dar mâine mă predau,
Nici astăzi nu mai stau
Să gândesc ce fac mâine –
Mă predau toată tie!
Mă predau școlii mele
Cu tot cu praf de stele,
Mă predau celor mulți
Înzăpeziți în munți!...
În munți de așteptare,
Uitați și de uitare,
Mă predau toată azi
Ca mâine tu să cazi!
